vreo lună în urmă, după o sesiune cu coach-u (spiritual, de business, de familie) am ieșit zguduit și decis că tre ceva de schimbat; primu cântec care mi l-o aruncat un shuffle de pe itunes a fost ”adios” a lui benjamin clementine. ”the decision is mine/ so let the lesson be mine” zice el. tare frumos, mai ales când te zguduie. and so it started.  Read More

de tare mult timp n-am scris. niș nuștiu cum, sau de ce, dar iaca așa s-o primit. azi vreau însă să scriu despre ceva frumos: despre cum un oraș trebuie să încurajeze comunicarea, jocul și participarea părinților la viața copiilor. adic despre barcelona și cât de pizdos este aici, mai pe scurt.

**

de example teatru. o săptămână pe an este invazia teatrelor pentru copii (iar copii sunt toți cei de la naștere până hăt încolo). o săptămână de rai în care poți să-ti iai trubadurii și să îi târâi din teatru în teatru. măcar și de două ori pe zi. iar la intrare o să fie întodeauna un spațiu/instalație pentru dânșii. astfel, dacă vii cu 10-15 minute înainte, copiii să nu o ia razna, din din contra să vrea să fie acolo. decor din dsp, baloane, câteva luminițe, oglinzi, doi animatori – și garantat că pentru 20 de minute ei sunt pierduți în acest ”teren de joacă” neordinar.

***

teatrul o de-o poveste (poze nu-s, că n-ai dreptul, și post-factum probabil e bine). o scenă interactivă unde ăștia de 6 luni se târăsc, cei de un an juma aleargă bezmetic, iar cei de 2 juma sunt fascinați. proiectare pe podea a unui univers de culori, flori, animale; totul e interactiv, toți (copiii) participă, toți părinții și buneii lăcrimează și se bucură de picii care sunt într-un extaz creativ, vizual, transcedental.

****

sau de exemplu terenurile de joacă de aici; mai fiecare are alături de dânsul o cafenea/bar. poți să bei pivă, mânănci una-două tapas și să te uiti, peste gărduleț ce fac ai tăi. din când în când ei tot se apropie. mai beu un suc, mai mânăncă o anciosă sau oleac de humus, și o tulesc înapoi. de-o minune.

*****

sau, de exemplu, drumurile: gândite pentru oameni care au mai mult de 2 picioare și echilibru intern bun. sau parcurile: abundente de terenuri de joacă, havuzuri, toalete și artă; sau restaurantele: care niciodată nu o să zică că nu poți intra ca cei mici să se pișe la dânșii; sau plaja, cu surfing și sailing pentru cei pici; sau cluburile de sport cu yoga, înnot, balet, skate-boarding; sau teatrele, cu loc special pentru cei mici, și spectacole dedicate numai lor; sau sumedenia de localuri cu camere de joc pentru dânșii, și menu special. sau o altă sumedenie de fiști.

******

dacă m-ai întreba de ce am ales barcelona, ți-aș răspunde că e pentru copii. un oraș gândit, inclusiv, și pentru cei mici. aici se simt liberi, diversificați și fericiți. și noi tot cam așa. #pupicimuritorilor

acest blog este o părticică din mine; una în care, de mulți ani, în momente care mă ating – eu mă așez și (le) scriu; elementul public al său e încă greu de explicat – dar eu simt și vreau ca acest blog să fie public; nu-i vorba de aprobare, înțelegere sau de like-uri (cu toate că în unele perioade, și mai ales textele de-aici care-s trase de pe bloguvern, like-urile duceau în sine un element de satisfacție: încerci să le zici oamenilor ceva, și dacă ei înțeleg (și like-uiesc) – înseamnă că o faci bine).

scriu, în mare parte, pentru mine; sunt texte pentru mine-le de mai târziu (ca un fel de fotografii, menite să-mi fie ancore de care pot să mă agăța peste ani); sunt texte pentru copiii mei (chiar și atunci când nu îi aveam) – pentru ca ei să mă poată desluși mai bine atunci când eu nu oi putea; sunt texte, puține, pentru tine – cititor necunoscut; poate pentru că eu vreau ca și alții să trăiască același extaz și joie-de-vivre așa cum îl trăiesc eu.

acest text, însă, este pentru voi: femeile care ați fost în viața mea dinaintea Irinei; e puțin straniu cum noi ne uităm, conștient sau mai puțin, cum ne ținem pică, motivat sau nu prea, cum ne tăiem podurile care uneori ne-au unit; și poate că e normal să o facem – cel puțin în timpul imediat după ce hotărâm să mergem pe alte căi – e un instict de supravețuiere: nu poți clădi alte lumi și visuri dacă ești legat de cele vechi; așa și tăiem. uneori mai direct, mai abrubt; alteori, ne ia timp bun ca să putem zice un adio. uneori nici nu înțelegi dacă ai tăiat sau nu: parcă da, și parcă nu.

în fond, însă, noi suntem într-un veșnic proces de devenire; ne căutăm pe noi și ne găsim parteneri, călăuzători, profesori, eleve, co-călători, în-același-unison-gânditori care ne ajută să creștem; creștem spiritual, sexual, mental și fizic împreună și prin acești parteneri; voi, femeile din viața mea, m-ați ajutat să cresc; să iubesc, să sufăr, să fut, să mint, să mă înțeleg mai bine; să știu ce-mi place și cum îmi place, să deslușesc curbe, săruturi, coitusuri, viziuni, flori, cadouri; să știu ce să zic, și poate mai important – ce să nu zic; să (vă) ascult, să accept că egoismul și unicentrismul meu provoacă durere, și că durerea voastră mă doare și pe mine.

m-ați învățat despre subtilități femeiești: despre importanța ukladcei, despre asortarea de haine, despre orgasme (multiple), despre micile priviri care înseamnă precis nu, sau precis da, sau un je-ne-sais-pas-quoi; despre independență, spaima de paianjeni, și cât e de greu să jonglezi între carieră și dorința de-a fi mame full-time; despre feminism, și lupta voastră internă; despre curaj, bărbați mârlani și frica de a ieși seara singure.

despre frumos; ținere de mâini, transpirație, colțuri de pat, high-uri și atingeri care tremură corpul; despre furie, mânie, ură, palme, indignare, cuprins și necuprins; despre cât e de greu to let go, și cum ne ținem cu dinții de ceva ce nu mai are nici gust, nici vervă și nici sens; despre cum ne complacem în rutină și sentimentul de siguranță; despre cât e de greu să ne uităm în noi, și să ne spunem că ceva trebuie de schimbat.

vă mulțumesc vouă; fără voi nu aș fi ceea ce sunt azi; fără voi, nu aș fi cu I. și nu aș bea voluptatea vieții așa cum o fac azi; nu aș fi greșit, și respectiv înțeles ce trebuie să fac pentru a nu greși din nou.

podurile trebuie de închis; altfel energia nu poate trece de pe-un mal pe altul; merci; vă-mbrășisez strâns; aveți grijă.

noi vrem haos; ei ordine.

Azi leyli și david, în responsabilitatea mea deplină pentru seară, cât mama umblă pe la vernisaje, au făcut și ei artă; așezați pe masa mare rotundă, le-am dat borcanul de creioane și câteva foi; după scribulirea a la Pollock, atenția s-a concentrat anume la borcanul de creioane; ele erau scoase, puse pe masă alături – după care cu niște mișcări abrupte, dreapta – stânga – stânga – dreapta toate creioanele zburau în toate colțurile mesei (rotunde).

Eu le puneam liniștit la loc; cum altfel să continuăm scribulirile? Cum eu le puneam, așa și zburau; leyli părea, de altfel, destul de enervată de mișcările mele repetitive în a-i crea ordine în haosul ei imaginar.

m-am întrebat: de ce nu le place copiilor ordinea? După care am înghețat, pentru că am înțeles ce întreb. De ce le-ar place un ghemotoc de culori ordonate, una lângă alta, în poziția în care eu le-am pus. De ce nu poate să fie albastru lângă sacul de mingi, și galbenul împreună cu roz în poziție verticală, jos lângă trenuleț? și de ce, în general, trebuie negru pe masă?

Fericiți ne sunt copiii care nu caută ordine în cap, ci haos; haos care ți-l creezi; cum ne învățăm să vedem pattern-uri, acolo unde nu sunt (sau trebuie să fie) pattern-uri. cred că arta conceptuală tot de acolo începe. pentru că pollocku leylii si a lui david nu constă în niște cracaleți pe o foaie albă, ci în însăși existența culorii; iar culoarea, nu numaidecât să fie ordonată pe foaie sau în forma de aranjare a creioanelor într-o linie; culoarea e tridimensională, dacă vreți, ea există în spațiu și timp, și însăși existența ei (ca culoare).

Culorile sunt ca și noi; adică, noi suntem, de fapt, culori; avem diferite tenuri, suntem făcuți din diverse nuanse, amalgamuri de colori primare și, nu în ultimul rând, expunerea noastră la lumină; existența luminii, sau lipsa ei – mai bine zis.

**

Pe noi, tot, vor să ne pună în ordine. Să stăm smeriți și unul după altul. Noi vrem haos, ei ordine.

Păcat că am uitat ce suntem și ce vrem.

Păcat de lumină.

Asta-i despre o situație în care eu fac shram deasupra toaletei; adică despre moldovenismul din fieare din noi.

 

Una dintre experiențele #șnormal. Casa care noi o închiriam în Chișinău avea 2 toalete: una sus, lângă dormitor; și una jos, pentru oaspeți și comoditate dacă ești jos. Tot acolo, în toaleta de jos, stătea cazanul de gas.

 

Prin iunie 2014 uitasem să plătesc factura – eram în afara țării toată vara și, așa cum nimeni nu trimite un reminder online, #asaosituatie s-o prinit. Mă-ntorc eu singur acasă și trăiesc vreo săptămână cu apă rece și pizza la comandă, în timp ce plătesc penalități, stau în rânduri, scriu cereri, plătesc taxe stranii – ca, în sfărșit, vină să mă conecteze și.. îmi zic că nu pot, că legea nu dă voie: toalet cu gaz nu merge!

 

Urmează altă săptămâna – negociez cu proprietarul casei că asta nu e vina mea ca toaleta e într-o cameră cu cazanul de gaz, și că el tre să rezolve. El îmi spunea că dacă eu plăteam factura aia, probleme nu aveau să fie. Adică că poate că el și îi ilegal, dar că eu definitiv eram un idiot; which you can’t dispute.

 

După care iarăși am plecat, pe vreo lună. Nimic nu s-a rezolvat la următoarea întoarcere, și am insistat. Am zis că amuș vin cu copil de 4 luni și femeie gravidă, e în prag de septembrie, și eu nu am nici apă caldă și nici unde să-ncălzesc o cașă! Iobanaivrot.

 

Situația s-a rezolvat când ne-am întors în septembrie. Nu știu cum, dar s-o rezolvat. Întrebări n-am pus: gaz era! Apă caldă! Foc pentru cașă la 5 dimineața! Foc pentru un vin fiert, la făclia șemineului.

 

În iulie 2015, am uitat să achit factura iarăși; fost iarăși toată vara în Ucraina (cu 0 zile întrerupere), și așa cum nimeni nu a trimis vreun reminder online să achit prin epay, #asaosituatie2 s-o prinit. Ne-ntoarcem noi în 4 deja! (;)), în prag de friguri și ploi de septembrie, fără apă caldă și gaz pentru 2 cașe la 5 dimineața!

 

De data asta nici nu vreau să îi zic proprietarului. Pentru că evident m-ar trimite în vreo croazieră prin orașele Croației. Zic că rezolv eu și singur. cereri, rînduri, taxe stranii, tot pachetul. Aparent nu se poate deja, în general de reconectat, pentru că trebuie să treacă de la o companie de deservire la alta (nu-mi mai aduc aminte care-i schema). Proprietarul trebuie să depună cerere, și-abia după asta. Mă rog, mă explic că am acasă 2 țînci, și pentru încă o taxă de urgență și altă cerere, în două exemplare, mi se dă voie să mă reconecteze.

 

Pe data de 24 august, ultima zi de lucru nainte de toată efervescența independenței și limbii noastre ia amploare și îndoapă moldovenii în alcool și șașlîcuri: ultimul bastion al vacanței. După asta urmează încă un an de 9 to 6, de powerpointuri și conferințe, sau experți străini, de bugetat și răs-bugetat, de lucrat ”pentru țară”; pîn la următoarea vară.

 

Toaleta continuă să fie acolo, pentru că așa e mai comod să trăiești într-o casă. Eu înțeleg că ei amuș vin și că tre de o demontat de acolo. Dar nimeni din santehnici nu pot, și eu nu tare vreau să pătrund în tema demontatului de vecee, așa că luăm decizia să îl astupăm. Da, să îl astupăm. Să facem un colțisor de ”artă”. Așa că pun o măsuță peste toalet, astup masa cu un șarf mioritic, pun 2 vazoane de flori la picioare, un tablou pe mijloc, ca să stea de la pământ până la vârful mesei, iar pe masă îi fut un brad de la Balu brazilor. Iaca instalație contemporană, MOMA să mă judece.

 

Destul de frumos arată, de parcă una din pasiunile mei și a Irinei este anume de a intra în acest bloc de granit, 2×3, cu un cazan monumental și un șram al colțișorului neponeatnyi: măcar dacă era vreo icoană pe masă! Da așa – in august – BRAD blea. Bred, adica.

 

Băieții intră. 2, tehnarii, se duc să vadă de unde de unit. Omul la cravată și costum, același funcționar care a venit și ultima dată, intră în toaletă. El ta știe că acolo-i toalet, dar vede o instalație de artă. Zice ”de ce, mă rogel, ai supt acest voal?”. Îi zic că ”odata, acolo era toalet. Da amu damu nu, o trebuit să astupăm”. El ridică voalul, vede toaletul, se întoarce și zice că legea nu permite.

 

Iobanavrot.

 

Sunete la centru, sunete la proprietar, garantez că eu scot toaletu amu-amu, numa să vină să mă contecteze, că înțelegeți că voi intrați în butylkă, dar eu am femeie și 2 țînci. Pohui.

 

După o săptămână de dușuri cu apă rece pentru adulți și încălzit apă în ceainic și turnat ca să fie fix la temperatura care trebu – după ce copii o mâncat cașă rece o săptămână și numa tost cu foie gras, știam că mâine îi ziua ceea! A să vină și a să mă deconecteze și eu încă pe nimeni nu am găsit care să scoată toaletu.

 

Așa că l-am scos eu. Cu tot cu șlanguri și ros cleiul cu cuțitu ca să separ budoair-ul de pământ, cu târâit la acele 30 de kile până în beci, pus un covoraș deasupra și așteptat băieții.

 

Băieții au venit. Mi-au dat de înțeles că problema putea fi rezolvată și altfel, moment la care eu am înțeles că creierul meu poate nu e programat la așa idei, ș-ap mi-am adus aminte că eu am încercat (poate) să evit să dau mită prin a construi un șarm eclectic de plante, tablouri și brazi deasupra toaletei. Poate nu atât ilegalitatea în sine, sau lipsa de 1000-2000 de lei, dar incapacitatea de a putea iniția așa discuție despre cum…de înțeles.

 

În schimb, în orice toalet n-aș intra acum în vreo casă, îmi imaginez cum arăta asta dacă deasupra lui ar fi o instalație de artă contemporană. Iar pentru asta, garantez, merită de trăit.

Vineri seara, cam pe când s-au început atacurile în Paris, am ieșit la o cină cu Paul – probabil cel mai apropiat prieten în timpul celor 2 ani ai mei cât am stat la Paris. Paul e francez-argentinian-elvețian și în sutele de nopți cât am stat la dânsul mi-a confirmat toate stereotipurile despre francezi: gurmanzi, inițiați în filosofie, un picuț aroganți și self-centered și foarte patrioți.

Când Paul gătea (și el gătea tot timpul), avea un obicei de a nu se atinge de mâncare până eu nu gustam. și dacă nu ziceam nimic, el întreba: ”alors?”; cu părinții în Lyon, Paul e un mare fan al echipei de-acolo; despre Moldova mă ghiontea cât de des posibil, dar a ținut (și ține în continuare) numadecât să vină să o vadă.

Sticlele curgeau gârlă ieri seara și abia spre sfârșite observase un mesaj de la prietena sa israelită care-i spunea, pe scurt, despre ce se întâmplă în Paris. Vinul nu a mai curs gârlă după asta și seara, foarte rapid, s-a disipat într-o stare de angoasă. Unul din atacuri a avut loc la doar 2 blocuri de unde trăiește acum; la una din cafenele fusese nu demult; la meciurile Franței se duce des, la Stade de France; dar gândurile erau la prieteni, la familie – sunt ei în siguranță?

—

azi am pus tablouri în casă și instalat ”liustre” – și în micile pauze mai verificam ce e pe bbc despre atacuri, și ce mai zice lumea pe fb; trist și-ntro parte, și-n alta. dar mai trist pe facebook: de ce americanii îs vinovați, închideți granițele, unichștojîți-i pe araghi, de ce v-ați pus tricoloruri pe profile, e trist la dânșii dar de ce nu v-o fost trist amu 2 săptămâni când la ruși, la români, la lebanezi, la kenieni li s-o întâmplat tragedii?

e trist să compar sentimentele și gândurile alor noștri când l-am văzut pe Paul aseară; când mi-am dat seama de drama care o trăiește el, și toți ceilalți francezi; când realizezi că nu există răspunsuri și acțiuni simple și directe la tot ce se-ntâmplă în acest haos, începând de la Siria și până la atacurile armate din școlile americane; când realizezi că compasiunea care poți să o simți e greu de conștientizat (noi n-am avut niciodată așa ceva) sau de transmis (dar un profile pic cu steag francez e un început!).

în stilul clasic al nostru însă, cel mai trist mi-a fost să realizez că discuțiile au deraiat de la cele care încă își mai au meritul de a fi discutate/debate-uite (ce e de făcut cu ISIS, tre de închis granițele sau nu, criza migranților) înspre degringolade despre profile pics și cât de patetici (*așa cum percepem noi patetismul) sunt cei care azi aderă la o mișcare de susținere/compătimire a francezilor.

Paul și-a schimbat azi poza de profil; și se duce mâine acasă, în Paris; peste două luni face un sailing peste atlantic, dar mâine se duce acasă, inclusiv pentru a fi parte din masa de oameni care zice că nouă nu ne este frică, suntem solidari și o să învingem.

—

iar noi nu suntem francezi: nici gurmanzi, nici inițiați în filosofie, nici patrioți, nici solidari; doar puțin aroganți și self-centered; iar asta este foarte, foarte trist.